miercuri, 20 iulie 2011
Cântăreţe de odinioară: Maria Lătăreţu
La 39 de ani era deja celebra si canta alaturi de Maria Tanase si Ioana Radu, dar soarta i-a fost cumplita, pentru ca de-a lungul vietii si-a ingropat 5 copii, iar la 60 de ani a ramas vaduva.
Cântăreţe de odinioară: Maria Tănase, agent secret?
Când spui Maria Tănase, îţi vin în minte melodiile populare care au făcut-o celebră şi pe care ea le-a făcut nemuritoare. Vedeta lumii interbelice a avut însă o existenţă dublă: când părăsea scena, devenea agent de legătură, colaborând cu serviciile de spionaj ale aliaţilor împotriva Germaniei lui Hitler.
La 15 ani s-a înscris la un concurs de Miss România, iar de acasă a plecat la nici 17 ani să se angajeze tot într-o zonă de mahala, casieriţă într-un birt, unde mai şi cânta, potrivit unui documentar difuzat de Realitatea TV şi preluat de adevărul.ro.
În acest birt e descoperită de primul ei protector, Sandu Eliad, cunoscut publicist şi regizor de teatru. El o introduce în cercurile literare şi intelectuale ale vremii, dar primul contact direct cu lumea artistică îl are în 1934, când e angajată la revista Cărăbuş.
E legată de cercuri de stânga, uneori chiar comuniste. Sandu Eliade (prezida asociaţia „Amicii URSS), Hary Brauner (era din anturajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu) şi Titus Cristureanu (prieten apropiat al Generalului Emil Bodnăraş), sunt oameni pe care-i frecventează, oameni legaţi de reţelele comuniste din România, într-un fel sau altul.
„Începutul cochetăriilor Mariei Tănase cu serviciile de informaţii din lumea bună din Franţa, Marea Britanie, America, datează din 1937.
Ea apare în anturajul unor mari personalităţi cu care organizează un spectacol la Paris, cu ocazia unei expoziţii internaţionale, cu scopul de a-i ajuta pe răniţii de pe câmpurile de luptă – se desfăşura războiul civil din Spania. Fondurile obţinute din spectacol, din documetele siguranţei, ar fi ajuns doar în partea internaţionaliştilor. Partea opusă, naţionaliştii, nemulţumiţi, au pus ochii pe ea”, povesteşte istoricul Cristian Troncotă.
Devine iubita lui Maurice Nègre, jurnalist francez al agenţiei Havas, care vine la Bucureşti la sfârşitul anilor ‘30.
De fapt, acesta era era agent al Serviciului de spionaj francez, trimis în România pentru a reorganiza reţeaua de spionaj. Franţa avea nevoie de informaţii din România, în contextul în care atmosfera în Europa se încingea şi ne îndreptam cu viteză către a al Doilea Război Mondial.
Suspectat de spionaj, în 1941 Maurice Nègre e arestat la Bucureşti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, însă apoi pedeapsa îi este redusă la 10 ani. El s-a bucurat de asistenţa Mariei Tănase, care a bătut pe la toate uşile pentru a-l elibera.
În 1940, în urma unui pictorial nud, în care Maria Tănase apare jucând şah, poliţia legionară, care o ţinuse minte de la strângerea de fonduri din Paris, se leagă de acest pictorial pentru răzbunare. Câteva luni, toate discurile ei sunt sparte, iar matriţele distruse la casele de discuri.
De spaimă, artista e obligată să-şi părăsească locuinţa din Bucureşti şi să se refugieze în mahalaua copilăriei ei. Intervine Eugen Cristescu, numit în 1940 la şefia serviciului special de informaţii. El se hotărăşte să o ia sub protecţie şi devine iubitul ei.
Nu se ştie dacă Eugen Cristescu îi dăduse misiunea Mariei Tănase să continue relaţia cu Nègre, să facă demersuri oficialităţilor pentru a-l elibera sau mergea să-l viziteze pentru a obţine informaţii. Cert este că Nègre este eliberat.
În 1943, Cristescu o trimite pe Maria Tănase să ia contact cu serviciile speciale aliate, la Istanbul. Sub acoperirea activităţii artistice, ea putea să înlesnească legăturile dintre agenţii trimişi de Cristescu şi agenţii anglo-americani. E văzută la Istanbul în compania unui personaj cunoscut serviciilor secrete, Alfred de Chastelain, rezidentul spionajului britanic în România.
La sfârşitul lui 1943,Alfred e paraşutat în România, în judeţul Teleorman, la Plosca, cu două zile înainte de Crăciun, alături de ofiţerii britanici Ivor Porter şi Silviu Metianu, în celebra acţiune “Autonomus”. SSI-ul avea informaţii despre venirea lor, dar aflaseră şi nemţii, motiv pentru care trebuia să se însceneze o arestare pentru protecţie.
„Maria Tănase nu era agent de culegere de informaţii, ci de legătură şi influenţă. Prin acţiunea de a-i aduce pe români şi pe britanici în postura de a gândi o soluţie împreună pe frontul secret, pentru a scoate România din alianţa cu Germania, a fost fundamental”, consideră istoricul Cristian Troncotă.
După 23 august 1944, Maria Tănase începe să fie suspectată de către autorităţile sovietice. La început, în anii ‘30, era privită cu simpatie pentru legăturile ei cu cercurile de stânga, acum, pentru faptul că excelase în relaţiile cu anglo americanii, au început să-şi pună semne de întrebare.
Era filată în permanenţă de securitatea nou înfiinţată a regimului comunist. Documentarul Realităţii TV sugerează că Eugen Cristescu le-ar fi sugerat noilor autorităţi despre capacităţile Mariei Tănase, fapt pentru care la Securitate, cei din intern îi deschid dosar de urmărire informativă, dar, în acelaşi timp, era chemată la diverse întruniri tovărăşeşti organizate la vârf.
Celebritatea şi popularitatea de care se bucura au constituit atuul său în faţa noilor autorităţi, fiind absolvită de măsuri mai dure din partea aparatului represiv şi rămânând doar o ţintă, spune jurnalista Miruna Munteanu.
La 22 iunie 1963, Maria Tănase moare în urma cancerulului de plămân de care a suferit ani de zile.
Cântăreţe de odinioară: Maria Tănase
Maria Tanase, poate cea mai cunoscuta interpreta de muzica populara, s-a nascut la Bucuresti, in strada Livada cu Duzi din cartierul Caramidarii de Jos, pe 25 septembrie 1913.
Era al treilea copil al Anei Munteanu, originara din comuna Carta (Fagaras) si al lui Ion Coanda Tanase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei.
La 15 ani, Maria Tanase s-a inscris la un concurs de Miss Romania, iar de acasa a plecat la nici 17 ani sa se angajeze casierita intr-un birt, unde mai si canta.
Aici e descoperita de primul ei protector, Sandu Eliad, cunoscut publicist si regizor de teatru. El o introduce in cercurile literare si intelectuale ale vremii, dar primul contact direct cu lumea artistica il are in 1934, cand e angajata la revista Carabus.
Maria Tanase a cantat prima oara in public, in 1921, pe scena Caminului Cultural `Caramidarii de Jos` din Calea Piscului, la serbarea de sfarsit de an a Scolii primare nr. 11 Tabacari.
Aici e descoperita de primul ei protector, Sandu Eliad, cunoscut publicist si regizor de teatru. El o introduce in cercurile literare si intelectuale ale vremii, dar primul contact direct cu lumea artistica il are in 1934, cand e angajata la revista Carabus.
Maria Tanase a cantat prima oara in public, in 1921, pe scena Caminului Cultural `Caramidarii de Jos` din Calea Piscului, la serbarea de sfarsit de an a Scolii primare nr. 11 Tabacari.
Maria Tanase a fost distribuita intr-un grup vocal, alaturi de Lia Bogdan, Marcel Emilian, Milica Milian si Stefan Glodariu. Prin toamna anului 1934, prezentata lui Constantin Brailoiu, intemeietorul `Arhivei Internationale de Folclor de la Geneva` de mai tarziu, i s-a recunoscut talentul si i s-a recomandat sa-si aleaga repertoriul direct de la izvoare.
Inregistrarea de proba s-a produs la Studioul `Tomis` din Calea Calarasilor. Piesa intitulata `Romanta mansardei`, imprimata sub indrumarea directorului muzical compozitorul Misu Iancu, s-a bucurat de un succes extraordinar.
Inceputul carierei artistice propriu-zise a coincis insa cu debutul radiofonic din 20 februarie 1938, cand a prezentat un program de piese folclorice: `M-am jurat de mii de ori`, `Ce-i mai dulce ca alvita`, `Cine iubeste si lasa`, `Geaba ma mai duc acasa`, `Marie si Marioara`, `Cind o fi la moartea mea`.
Data de 28 septembrie 1938 marcheaza debutul Mariei Tanase in arta cupletului, dar si lansarea cantecelor romanesti precum: `Mi-am pus busuioc in par`, pe versurile lui Nicolae Vladoianu si `Habar n-ai tu`, pe un text de Eugen Mirea, ambele compuse de Ion Vasilescu.
Inregistrarea de proba s-a produs la Studioul `Tomis` din Calea Calarasilor. Piesa intitulata `Romanta mansardei`, imprimata sub indrumarea directorului muzical compozitorul Misu Iancu, s-a bucurat de un succes extraordinar.
Inceputul carierei artistice propriu-zise a coincis insa cu debutul radiofonic din 20 februarie 1938, cand a prezentat un program de piese folclorice: `M-am jurat de mii de ori`, `Ce-i mai dulce ca alvita`, `Cine iubeste si lasa`, `Geaba ma mai duc acasa`, `Marie si Marioara`, `Cind o fi la moartea mea`.
Data de 28 septembrie 1938 marcheaza debutul Mariei Tanase in arta cupletului, dar si lansarea cantecelor romanesti precum: `Mi-am pus busuioc in par`, pe versurile lui Nicolae Vladoianu si `Habar n-ai tu`, pe un text de Eugen Mirea, ambele compuse de Ion Vasilescu.
In lunile octombrie si noiembrie ale aceluiasi an, a aparut pe estrada Restaurantului `Neptun` din Piata Buzesti, unde canta acompaniata de taraful Vasile Julea.
Acolo au venit s-o asculte si scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat. In urma auditiei de la `Hanul Ancutei`, a fost aleasa sa reprezinte cantecul popular romanesc pe continentul american, in cadrul Expozitiei Internationale de la New York (1939).
A cantat in fata fostului presedinte american Hoover, a lui Andre Gide, Yehudi Menuhin, Constantin Brancusi, George Enescu, Jascha Heifetz s.a.
In octombrie 1940, Maria Tanase a oferit un recital de muzica populara romaneasca publicului din orasul Focsani, dupa care regimul legionar i-a interzis orice activitate artistica, distrugandu-i-se toate placile de gramofon de la Radio, ba chiar si matritele de la casele de discuri.
Dupa citeva luni de `absenta artistica`, vocea ei s-a facut din nou auzita la posturile de radio. Si nu numai. A fost inclusa in turneul de propaganda romaneasca din Turcia din martie 1941, organizat de Nicolae Kiritescu impreuna cu Ion Aurel Maican.
La Istanbul Maria Tanase a fost ovationata pe scena Teatrului Taxim. A sustinut recitaluri la Radiodifuziunea din Ankara, in urma carora, presedintele Turciei i-a oferit un post de cercetatoare la `Institutul Etnografic` din Istanbul si chiar cetatenia de onoare a Turciei.
In decembrie 1943, Maria Tanase a fost invitata sa participe la serbarea Pomului de Craciun de la `Regimentul de Garda Calare`, cantind piese folclorice si un program de colinde, la care au fost prezenti Majestatile Lor: Regele Mihai I si Regina Mama Elena, Maresalul Ion Antonescu, profesorul Mihai Antonescu, toti membrii guvernului.
In aprilie 1945 i se incredinteaza, la Teatrul Municipal, rolul eroinei Masa din drama tolstoiana `Cadavrul viu`, avand ca partener pe maestrul Ion Manolescu, a carui discipola era la Conservatorul Regal de Muzica si Arta Dramatica, la clasa de tragedie.
Pentru meritele sale artistice deosebite, la 20 decembrie 1955, Maria Tanase primeste `Premiul de Stat`, iar in octombrie 1957 i se acorda titlul de `Artista Emerita`. In decembrie 1957 este distribuita in coproductia romano-franceza `Ciulinii Baraganului`, turnata dupa romanul cu acelasi nume al lui Panait Istrati; interpreteaza rolul principal Anica, alaturi de actorii Marcel Anghelescu, Mihai Berechet si Florin Piersic.
Maria Tanase dorea ca restul vietii sa-l inchine invatamantului pedagogic de factura folclorica. La cererea sa, a fost transferata in functia de folclorist la orchestra `Taraful Gorjului` din Tg. Jiu, unde prezenta concerte si spectacole apartinind filonului folcloric oltenesc.
Concomitent, este distribuita la Teatrul Municipal din Bucuresti in `Opera de trei parale` a lui Brecht, in rolul Jeny Spelunca. Dar rapusa de boala, moare la 22 iunie 1963. Nu implinise inca 50 de ani.
marți, 19 iulie 2011
Cântăreţe de odinioară: Édith Piaf
Numele său adevărat era Édith Giovanna Gassion. Şi-a luat pseudonimul "Piaf" (în argot-ul parizian = vrabie) cu ocazia debutului, în anul 1935. De origine socială modestă, fiică a cântăreţei ambulante Line Marsa, de origine italo-algeriană şi a acrobatului de circ Louis Gassion, a avut o copilărie grea, fiind crescută de bunica ei, patroană a unui bordel în Bernay, localitate din Normandie, iar mai târziu, în cartierul Belleville de la periferia Parisului. După sfârşitul primului război mondial, tatăl său este angajat de un circ ambulant şi o ia cu el pe Édith, cu care împarte rulota ce-i servea de locuinţă. Pentru a-şi ajuta tatăl, Édith începe să cânte la colţuri de stradă, câştigând astfel câţiva bani.
La vârsta de 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont. Fiica sa, Marcelle, va muri de meningită în anul 1935. Părăsită de "P'tit Louis", Édith - în vârstă de 20 de ani - decade tot mai mult, frecventează straturile cele mai de jos ale societăţii pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneţilor, a traficanţilor de droguri, a prostituţiei. Continuă să cânte pe străzile Parisului, pentru a-şi asigura o existenţă de mizerie.
Într-o seară a anului 1935, Édith îl cunoaşte pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului "Le Gerny's" de pe "Champs-Élysées", care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care şi compoziţii ale lui Vincent Scotto. Această apariţie în public pe scena unui local marchează debutul carierei sale artistice. Lui Leplée i se datorează şi denumirea de "môme Piaf", datorită staturii ei scunde. La "Le Gerny's", Édith înregistrează primele sale succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, şi Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugaţi de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune la radio şi, la sfârşitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia "La foule".
Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obţine un angajament la teatrul "ABC" din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu "Mon légionnaire". Dotată cu o voce capabilă de nuanţe infinite şi plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat cu un deceniu sensul de rebeliune şi nelinişte care-i va caracteriza pe artiştii intelectuali de pe "rive gauche", din care vor face parte Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de teatru "Le Bel indifférent". Despărţită de Raymond Asso, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăseşte pentru compozirorul Michel Emer, care compune pentru ea melodiile "L'accordéoniste" şi "Le disque usé". În timpul ocupaţiei germane are contacte cu mişcarea de Rezistenţă şi entuziasmează publicul cu melodiile "Le vagabond", "Le chasseur de l'Hôtel", "Les histoires de coeur". Totuşi, după eliberare, i se reproşează faptul de a fi concertat la Berlin, la invitaţia autorităţilor germane.
În 1944, o dragoste furtunoasă se deslănţuie între Édith Piaf şi un tânăr cântăreţ debutant, Yves Montand, împreună cu care apare în concerte. În 1946, scrie textul celebrei melodii "Je vois la vie en rose", muzica de Louiguy (Louis Guglielmi), care va face încojurul lumii.
La sfârşitul anului 1947, Édith călătoreşte pentru prima dată la New York. Aici o cunoaşte pe actriţa Marlene Dietrich şi, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan. Acesta devine amantul său, "le meilleur amant du monde". De la Paris la New York, între un concert al lui Édith Piaf şi o luptă pe ring a lui Marcel, dragostea lor câştigă tot mai mult în intensitate. La 27 octombrie 1949, Édith primeşte ştirea accidentului de avion în care Marcel Cerdan şi-a pierdut viaţa. Pentru ea, într-o stare de profundă depresie, lumea nu mai poate fi la fel ca înainte. Revenită la Paris, scrie - în amintirea acestei iubiri - textul pentru "L'hymne à l'amour" (muzica de Marguerite Monnot).
În anul 1950, se întoarce la New York pentru o serie de concerte. Este însoţită de un actor şi cântăreţ american de origine ruso-poloneză, stabilit de curând în Franţa, Eddie Constantine, noul său amant, şi de un secretar particular, Charles Aznavour, viitorul chansonier, cu care se pare că nu a întreţinut relaţii amoroase.
Din nou în Paris, în 1951, Édith Piaf apare în comedia muzicală "La p'tite Lili", alături de Eddie Constantine şi Robert Lamoureux. Piesa are un oarecare succes, dar Édith, nerefăcută după moartea lui Marcel Cerdan, devine dependentă de medicamente somnifere şi stupefiante. Obţine totuşi succese artistice cu noi melodii, ca "Jézebel", scrisă de Aznavour, sau "Je t'ai dans la peau", compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills. La 29 iulie 1952, Édith se căsătoreşte cu Jacques Pills, cu care se stabileşte într-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris, apartament pe care artista îl va păstra până la sfârşitul vieţii.
În 1953, urmează o cură de desintoxicare de morfină. Urmează o serie de turnee în New York, Mexico City, Rio de Janeiro, Paris. Édith Piaf este o stea internaţională, dar viaţa sa privată este o succesiune de eşecuri. În 1956 divorţează de Jacques Pills. Noul său amant este cântăreţul de origine greacă Georges Moustaki, pe care îl lansează pe scenele Parisului. În 1958 suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri, care o vor face din nou dependentă de medicamente analgetice puternice. Împreună cu Moustaki, creează melodia "Milord", unul din marile sale succese.
La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbuşeşte epuizată pe scenă. Internările în clinici se succed una după alta. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucereşte din nou Parisul în 1961 într-un concert în sala Olympia, cu noul său chanson, "Non, je ne regrette rien".
Autori de talent se succed pentru a-i scrie şi compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgosteşte din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătoreşte la 9 octombrie 1962. Căsătoria este un mare eşec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârşită. După o cură de convalescenţă în apropiere de Grasse, marea cântăreaţă încetează din viaţă în ziua de 11 octombrie 1963, în aceeaşi zi cu scriitorul Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul "Pére Lachaise" din Paris. Timp de două zile o mulţime imensă de admiratori se perindă la mormântul său, pentru a omagia pe cea care a fost numită "petite fille des rue". Posteritatea i-a iertat viaţa sa nu tocmai exemplară, pentru a reţine doar imensul său talent. Édith Piaf, denumită "la môme Piaf", a intrat în legendă încă din cursul vieţii.
La vârsta de 17 ani, Édith rămâne însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont. Fiica sa, Marcelle, va muri de meningită în anul 1935. Părăsită de "P'tit Louis", Édith - în vârstă de 20 de ani - decade tot mai mult, frecventează straturile cele mai de jos ale societăţii pariziene, lumea vagabonzilor, proxeneţilor, a traficanţilor de droguri, a prostituţiei. Continuă să cânte pe străzile Parisului, pentru a-şi asigura o existenţă de mizerie.
Într-o seară a anului 1935, Édith îl cunoaşte pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului "Le Gerny's" de pe "Champs-Élysées", care o invită să cânte în localul său câteva melodii, printre care şi compoziţii ale lui Vincent Scotto. Această apariţie în public pe scena unui local marchează debutul carierei sale artistice. Lui Leplée i se datorează şi denumirea de "môme Piaf", datorită staturii ei scunde. La "Le Gerny's", Édith înregistrează primele sale succese. Maurice Chevalier, în plină glorie, şi Jacques Canetti, impresar la radio, sunt subjugaţi de interpretările lui Édith Piaf. Canetti îi asigură o emisiune la radio şi, la sfârşitul anului 1935, îi înregistrează un disc cu melodia "La foule".
Primul său mare succes datează din ianuarie 1937, când obţine un angajament la teatrul "ABC" din Paris cu numele artistic de Édith Piaf, iar impresarul Raymond Asso îi înregistrează discul cu "Mon légionnaire". Dotată cu o voce capabilă de nuanţe infinite şi plină de dramatism, Édith Piaf a anticipat cu un deceniu sensul de rebeliune şi nelinişte care-i va caracteriza pe artiştii intelectuali de pe "rive gauche", din care vor face parte Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim. Jean Cocteau scrie pentru ea piesa de teatru "Le Bel indifférent". Despărţită de Raymond Asso, Édith începe o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care îl părăseşte pentru compozirorul Michel Emer, care compune pentru ea melodiile "L'accordéoniste" şi "Le disque usé". În timpul ocupaţiei germane are contacte cu mişcarea de Rezistenţă şi entuziasmează publicul cu melodiile "Le vagabond", "Le chasseur de l'Hôtel", "Les histoires de coeur". Totuşi, după eliberare, i se reproşează faptul de a fi concertat la Berlin, la invitaţia autorităţilor germane.
În 1944, o dragoste furtunoasă se deslănţuie între Édith Piaf şi un tânăr cântăreţ debutant, Yves Montand, împreună cu care apare în concerte. În 1946, scrie textul celebrei melodii "Je vois la vie en rose", muzica de Louiguy (Louis Guglielmi), care va face încojurul lumii.
La sfârşitul anului 1947, Édith călătoreşte pentru prima dată la New York. Aici o cunoaşte pe actriţa Marlene Dietrich şi, mai ales, pe boxeurul Marcel Cerdan. Acesta devine amantul său, "le meilleur amant du monde". De la Paris la New York, între un concert al lui Édith Piaf şi o luptă pe ring a lui Marcel, dragostea lor câştigă tot mai mult în intensitate. La 27 octombrie 1949, Édith primeşte ştirea accidentului de avion în care Marcel Cerdan şi-a pierdut viaţa. Pentru ea, într-o stare de profundă depresie, lumea nu mai poate fi la fel ca înainte. Revenită la Paris, scrie - în amintirea acestei iubiri - textul pentru "L'hymne à l'amour" (muzica de Marguerite Monnot).
În anul 1950, se întoarce la New York pentru o serie de concerte. Este însoţită de un actor şi cântăreţ american de origine ruso-poloneză, stabilit de curând în Franţa, Eddie Constantine, noul său amant, şi de un secretar particular, Charles Aznavour, viitorul chansonier, cu care se pare că nu a întreţinut relaţii amoroase.
Din nou în Paris, în 1951, Édith Piaf apare în comedia muzicală "La p'tite Lili", alături de Eddie Constantine şi Robert Lamoureux. Piesa are un oarecare succes, dar Édith, nerefăcută după moartea lui Marcel Cerdan, devine dependentă de medicamente somnifere şi stupefiante. Obţine totuşi succese artistice cu noi melodii, ca "Jézebel", scrisă de Aznavour, sau "Je t'ai dans la peau", compusă de Gilbert Bécaud pe un text de Jacques Pills. La 29 iulie 1952, Édith se căsătoreşte cu Jacques Pills, cu care se stabileşte într-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris, apartament pe care artista îl va păstra până la sfârşitul vieţii.
În 1953, urmează o cură de desintoxicare de morfină. Urmează o serie de turnee în New York, Mexico City, Rio de Janeiro, Paris. Édith Piaf este o stea internaţională, dar viaţa sa privată este o succesiune de eşecuri. În 1956 divorţează de Jacques Pills. Noul său amant este cântăreţul de origine greacă Georges Moustaki, pe care îl lansează pe scenele Parisului. În 1958 suferă un grav accident de automobil, în urma căruia rămâne cu dureri, care o vor face din nou dependentă de medicamente analgetice puternice. Împreună cu Moustaki, creează melodia "Milord", unul din marile sale succese.
La începutul anului 1959, în cursul unui concert triumfal la New York, Édith se prăbuşeşte epuizată pe scenă. Internările în clinici se succed una după alta. În ciuda stării sale de sănătate deplorabile, cucereşte din nou Parisul în 1961 într-un concert în sala Olympia, cu noul său chanson, "Non, je ne regrette rien".
Autori de talent se succed pentru a-i scrie şi compune noi melodii (Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont etc.). Édith se îndrăgosteşte din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, mult mai tânăr ca ea, cu care se căsătoreşte la 9 octombrie 1962. Căsătoria este un mare eşec. Bolnavă, epuizată, drogată, Édith este sfârşită. După o cură de convalescenţă în apropiere de Grasse, marea cântăreaţă încetează din viaţă în ziua de 11 octombrie 1963, în aceeaşi zi cu scriitorul Jean Cocteau, prietenul şi colaboratorul său. Este înmormântată în cimitirul "Pére Lachaise" din Paris. Timp de două zile o mulţime imensă de admiratori se perindă la mormântul său, pentru a omagia pe cea care a fost numită "petite fille des rue". Posteritatea i-a iertat viaţa sa nu tocmai exemplară, pentru a reţine doar imensul său talent. Édith Piaf, denumită "la môme Piaf", a intrat în legendă încă din cursul vieţii.
duminică, 17 iulie 2011
Inventatoare care au marcat istoria: Mary Phelps Jacob
Mary Phelps Jacob - inventatoarea sutienului
- primul sutien modern care a fost recunoscut printr-un patent a fost cel realizat, in 1913, de Mary Phelps Jacob. Ea tocmai isi cumparase o rochie de seara pentru un eveniment monden, iar la acea vreme singurul mod de a sustine sanii sub rochie era corsetul realizat din oase de balena. Mary a observat ca oasele de balena ieseau vizibil prin materialul rochiei, astfel ca - folosind doua batiste de matase si o funda zor - a realizat o alternativa la acest corset.
- in noiembrie 1914, ea a primit patentul pentru sutien.
Stiati ca...
- cea care a impus corsetul, pentru a subtia talia, a fost sotia regelui Henri al III-lea al Frantei, Catherina de Medicis, in anul 1550?
- Mary Phelps Jacob a folosit pseudonimul Caresse Crosby, ca nume in afaceri?
- ea a vandut patentul unei frime din Connecticut, pentru 1.500 de dolari, iar respectiva firma a castigat peste 15 milioane de dolari din afacere, in urmatorii 30 de ani?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)